Din moşi strămoşi, ziua de întâi martie aparţine Babei Dochia sau Baba Odochia, străveche zeitate agrară. Numele acesteia provine din calendarul bizantin unde în prima zi a primăverii este celebrată Sfânta Martiră Evdokia. Mitul Babei Dochia este unul dintre cele mai frumoase şi importante mituri autohtone, cunoscând mai multe variante. Sunt considerate zile ale Babei Dochia, zilele cuprinse între întâi martie, început de an în vechiul calendar autohton şi nouă martie, ziua echinocţiului de primăvară în Calendarul Iulian.
Mitul „Traian şi Dochia” – reprezintă una dintre variantele legendei legate de numele Dochiei. George Călinescu afirma despre acest mit că este „rezultatul unei întregi experienţe de o viaţă a poporului român”. În mit se spune despre formarea poporului român, despre unirea dacilor cu romanii. Legenda, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată extraordinar de frumoasă şi de admirată de toţi, ce se credea că este fiica împăratului geto-dac Decebal. După cucerirea Daciei, aşezându-se pe meleagurile dacice, Traian este vrăjit de frumuseţea fetei şi doreşte să o ia de nevastă. El urmărea ca prin uniunea sa cu Dochia să dea un exemplu romanilor de a se căsători cu femei dacice, asigurându-se în felul acesta asimilarea populaţiei dacice. Dochia nu şi l-a dorit pe Traian de soţ şi refuzând categoric să răspundă sentimentelor falnicului cuceritor, se îmbracă în haine de păstoriţă şi încearcă să fugă cu o turmă de oi pe muntele Ceahlău. Este urmărită de Traian şi de trupele acestuia şi se ascunde printre stâncile sacre ale muntelui Ceahlău. Este ajunsă din urmă de Traian şi în acel moment de disperare Dochia cere ajutor zeului Zamolxis, rugându-l să o prefacă în stană de piatră pentru a nu fi nevoită să se căsătorească cu Traian, cuceritorul poporului său. Ascultându-i ruga atât de disperată şi de sinceră, zeul o transformă pe ea şi pe turma sa în stane de piatră.
O altă variantă spune că fiind pe cale, cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva zeului Zamolxis. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani.
Mitul i-a fermecat pe romancierii noştrii, G. Asachi fiind primul care a formulat acest mit.
Balada Dochiei
scrisă de Gheorghe Asachi în 1838, după călătoria la muntele Pion (Ceahlău)
Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi ş-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme şi păstori.
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-a fost fată
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtună
E locaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochia
Zece oi ş-a ei popor
Ea domnează-n vizunie
Peste turme şi păstori.
La frumuseţe şi la minte
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.
Nici-o giună nu-i samana
Vrednică de-a ei părinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pe cel care-ar fi scăpat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână
Deşi e biruitor,
Frumuseţei ei se-nchină
Se subjugă de amor.
Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.
Pe Dochia a-mblânzi.
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită.
Schiptru-i este un toiag.
Traian vine-n astă ţară
Şi de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
„Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!”
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.
Şi de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugară
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
„Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu părinte
Astăzi, rog nu mă lăsa!”
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutită zâna
Se preface-n bolovan.
El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.
Nu-ncetează a iubi,
Pre ea pune-a sa coroană
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea peste păstori.
Baba Dochia
Se spune că a fost odată, o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta era aşa de rea încât şi copiii ei, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile sale. Numai unul singur, un băiat frumos şi cel mai răbdător i-a fost rămas dintre toţi copiii în preajmă, pe care îl chema Dragobete. Într-o zi, Dragobetele s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă şi tânără ca primăvara. Această o luă de soţie împotriva dorinţei babei Dochia. Cum feciorul era mai mereu plecat cu treburi, baba a decis să îi facă zile fripte norei sale şi chiar să scape de ea. Într-o zi rece de iarnă, îi dă nurorii sale un ghem de lână neagră şi îi spune următoarele cuvinte: „Du-te la pârâu şi spală acest ghem şi să nu te întorci acasă până când acesta nu devine alb şi curat!”. Fata fără să ştie nimic pleacă la pârâu şi încercă să spele lâna. Biata fată încerca din răsputeri să albească ghemul, iar acesta tot negru rămânea. Din cauza gerului năprasnic, picături de sânge au început să cadă din degetele fetei şi se prelingeau în râu, înroşind apa. Odată cu ele, curgeau şi lacrimile fetei. Înduioşat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale ca un tânăr frumos şi i-a dat o floare roşie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulţumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna şi a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită a mers la soacra sa, dar aceasta auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un simplu prieten, ci era iubitul ei. Fata îi pusese numele Mărţişor, nerecunoscându-l pe Domnul Iisus Hristos. După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa de oi spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărţişor să aibă floarea? Doar primăvara putea 
găsi flori roşii… În urcuşul său, fiind cald, baba Dochia şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le îmbrăcase, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat brusc. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum, începuse să ningă şi totul în jur să înghețe. Baba Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.
găsi flori roşii… În urcuşul său, fiind cald, baba Dochia şi-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le îmbrăcase, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat brusc. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum, începuse să ningă şi totul în jur să înghețe. Baba Dochia a îngheţat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.
O altă variantă a legendei spune că baba Dochia şi-a trimis nora să culeagă fragi din pădure pe timp de iarnă. Nora prin minune îi aduce fragi, iar baba a crezut că a venit primăvara şi îşi ia turma de oi şi 9 cojoace şi pleacă spre munte….unde sfârşeşte îngheţată în stană de piatră alături de oile sale. Stâncile se pot observa şi astăzi pe muntele Ceahlău şi ele pot vorbi de la sine spunând povestea Babei Dochia – această legendă româneasca de o frumuseţe deosebită. Legenda reprezintă de fapt lupta dintre Bine şi Rău, dintre primăvară şi iarnă, luptă din care mereu iese victorios Binele. Cele 12 cojoace ale Babei Dochia reprezintă lunile anului, iar moartea ei este simbolul sfârşitului anului vechi, al iernii.
Baba Dochia – legendă în versuri din Bihor
„În timpul mai de demult
Baba Dochi-a avut
Un fecior ce-l însurase,
De nevastă îi luase
O fetiţă ca un crin,
Din ale verei mai senin.
Dar firateca de babă
Şi-ncepu la ceartă-n grabă,
Căci ura pe nor-sa
Şi în veci o tot mustra
Cât în viaţa ei custa.
Într-o zi soacra i-a dat
Lână neagră de spălat
Şi-astfel ei a cuvântat:
– Mergi la râu lângă fântână
Şi tot spală-această lână,
Pân’va fi din neagră albă,
Cum e floarea cea de nalbă,
C-albă de n-o vei spăla
Bine n-ai ce aştepta!
Nor-atunci la râu s-a dus,
Haine dalbe a supus
Şi spăla mai ziua-ntreagă,
Dar lân-a rămas tot neagră;
Degetele-i s-au zdrelit,
Sângele-o-a năpădit,
Cât şi apa a roşit,
Şi scăpând suspine-adânce
Ea-ncepu atunci a plânge.
Cum spăla şi cum plângea,
Lângă dânsa se ivea
Sfântul Petru cu Hristos
– Floare dalbă, crin frumos,
De ce plângi, de ce suspini?
– Oameni buni, oameni străini,
Oare cum no-i lăcrima,
Oare cum no-i suspina,
C-am o soacră foarte rea
Şi nu pot trăi cu ea!
Azi mi-a dat această lână,
Ca s-o tot spăl la fântână,
Pân’va fi din neagră albă
Cum e floarea cea de nalbă,
C-albă de n-o voi spăla
Bine n-am ce aştepta!
– Floare dalbă, crin frumos,
Zise ei atunci Hristos,
Dacă lucrul stă aşa,
N-ai de ce te întrista,
Ci mai spală lâna iară,
Căci va fi albă pe sară.
Iată-ţi dau şi nişte flori,
Ce găsirăm călători,
Micşune şi cocoşei,
Să te molcomeşti cu ei.
Re-ntorcând tu de la vale,
Dă din flori şi soacrei tale!
Nora florile lua,
La urechi şi le-anina
Şi-apoi iară mai spăla
Pân’l-al soarelui sfinţit,
Iar când fu pe la n-murgit
Ea-ncărcă lâna pe cap
Şi porni cu voia-n grab,
Şi când lân-a descărcat
Tare s-a îmbucurat:
Căci acea lucea de albă
Ca şi floarea cea de nalbă,
Şi privind Baba Dochie
Iar s-aprinse de mânie,
Căci acum n-avea ce-i face:
Baba Dochi-a avut
Un fecior ce-l însurase,
De nevastă îi luase
O fetiţă ca un crin,
Din ale verei mai senin.
Dar firateca de babă
Şi-ncepu la ceartă-n grabă,
Căci ura pe nor-sa
Şi în veci o tot mustra
Cât în viaţa ei custa.
Într-o zi soacra i-a dat
Lână neagră de spălat
Şi-astfel ei a cuvântat:
– Mergi la râu lângă fântână
Şi tot spală-această lână,
Pân’va fi din neagră albă,
Cum e floarea cea de nalbă,
C-albă de n-o vei spăla
Bine n-ai ce aştepta!
Nor-atunci la râu s-a dus,
Haine dalbe a supus
Şi spăla mai ziua-ntreagă,
Dar lân-a rămas tot neagră;
Degetele-i s-au zdrelit,
Sângele-o-a năpădit,
Cât şi apa a roşit,
Şi scăpând suspine-adânce
Ea-ncepu atunci a plânge.
Cum spăla şi cum plângea,
Lângă dânsa se ivea
Sfântul Petru cu Hristos
– Floare dalbă, crin frumos,
De ce plângi, de ce suspini?
– Oameni buni, oameni străini,
Oare cum no-i lăcrima,
Oare cum no-i suspina,
C-am o soacră foarte rea
Şi nu pot trăi cu ea!
Azi mi-a dat această lână,
Ca s-o tot spăl la fântână,
Pân’va fi din neagră albă
Cum e floarea cea de nalbă,
C-albă de n-o voi spăla
Bine n-am ce aştepta!
– Floare dalbă, crin frumos,
Zise ei atunci Hristos,
Dacă lucrul stă aşa,
N-ai de ce te întrista,
Ci mai spală lâna iară,
Căci va fi albă pe sară.
Iată-ţi dau şi nişte flori,
Ce găsirăm călători,
Micşune şi cocoşei,
Să te molcomeşti cu ei.
Re-ntorcând tu de la vale,
Dă din flori şi soacrei tale!
Nora florile lua,
La urechi şi le-anina
Şi-apoi iară mai spăla
Pân’l-al soarelui sfinţit,
Iar când fu pe la n-murgit
Ea-ncărcă lâna pe cap
Şi porni cu voia-n grab,
Şi când lân-a descărcat
Tare s-a îmbucurat:
Căci acea lucea de albă
Ca şi floarea cea de nalbă,
Şi privind Baba Dochie
Iar s-aprinse de mânie,
Căci acum n-avea ce-i face:
Vină nu putea să-i bage;
Dar văzând că ea are flori,
Precum n-avea de-alte ori,
Ocărându-o i-a zis:
– Nora mea, te faci de râs
Şi-ţi aduci pe cap ruşine,
C-ai drăguţ pe oarecine,
El ţi-a dat flori la fântână!
– Nu crede, soacră bătrână,
Nu-s de la ceva fecior,
Ci de la făt Marţişor,
El îmi dede-o chită-n vale,
Ca să-ţi dau şi dumitale!
– Vai de el ce Mărţişor
Dar văzând că ea are flori,
Precum n-avea de-alte ori,
Ocărându-o i-a zis:
– Nora mea, te faci de râs
Şi-ţi aduci pe cap ruşine,
C-ai drăguţ pe oarecine,
El ţi-a dat flori la fântână!
– Nu crede, soacră bătrână,
Nu-s de la ceva fecior,
Ci de la făt Marţişor,
El îmi dede-o chită-n vale,
Ca să-ţi dau şi dumitale!
– Vai de el ce Mărţişor
Eu îl trag prin ciurişor!
Zise baba şi-l huli,
Iar când florile privi
Întru sine socoti:
Că la munte-i primăvară,
Deci va scoate mâne-afară,
Deodată cu zorile,
Caprele şi oile.
Când de ziuă a albit,
Cătră fiu-şi a grăit:
– Hai la munte, Dragomire,
Că afară e-nflorire;
Timpul este de ieşit,
Căci păşunea a-nverzit;
Tu din fluier vei cânta,
Eu la doine-ţi voi juca!
– Nu se poate încă, mamă,
Căci bagă numai de seamă:
Numai Făurar a trecut,
Mărţişor mai este mult!
– Ce-mi pasă de Făurari,
Eu îl trag prin găunari,
Şi pe Mărţişor
Prin cel ciurişor!
Ea de el nu ascultă,
Ci cu sine îşi luă:
Douăsprezece cojoace,
Neavând cuget de-a re-ntoarce,
Şi plecă cu-al său fecior,
Ocărând pe Mărţişor.
De-acasă porni cu soare,
Când sosi fuse ninsoare.
Altă zi-ncepu cu ploaie,
Mai fu soare, acuşi porhoaie,
Şi-acuşi iară îngheţă,
Timpul tot se strămută.
Pe babă-o lăsă norocul,
Căci udându-se cojocul
Cel de-asupra a-ngheţat,
Ea pe tufe l-a aruncat,
Că-i era greu de purtat;
Şi-apoi iară s-a mai dus,
Tot pe culme mai în sus,
După capre, după oi,
Cu feciorul, amândoi,
Pentru că cătau păşune
Unde-ar fi ierburi mai bune.
Toată ziua ce urma
Alt cojoc mai îngheţa,
Şi Dochia, vrând-nevrând,
Le-arunca toate pe rând.
Dragomir a degerat
Şi pe gură-i s-a format
Sloi cum este-un fluieraş.
– Dragomire, al meu doinaş!
Strigă baba, a lui mamă,
Nebăgând bine de seamă,
Cum! eu nu mai pot de frig,
Tu mai zici pe cel colnic!
Şi-atunci babei s-arătă
Mărţişor şi-o intreabă:
– Cum îţi place primăvara?
Ţi-ai uitat doară tocmeala,
Că să poti să salţi în zbor,
Când îţi zice-al tău fecior
Doine mândre pe colnic,
Că nici norei nu-i fu frig
Ca să spele pe o lână
Toată ziua la fântână!
Mărţişorul dispăru,
Frigul iarăşi începu
Cu viscole tot mai crunte,
Şi baba-ngheţă pe munte,
Dimpreună cu-a ei turmă.
Ea cu Dragmoir în urmă
Şi cu turma ce-a avut
Stâni de piatră s-au făcut.
Spun că stânul babei crunte,
Cu-a ei capre şi oi multe,
Până azi se văd pe munte,
Iar de lângă-a ei picioare
Iese-o apă curgătoare.
Călătorii de-o privesc
Îşi fac cruce şi-o feresc”.
Zise baba şi-l huli,
Iar când florile privi
Întru sine socoti:
Că la munte-i primăvară,
Deci va scoate mâne-afară,
Deodată cu zorile,
Caprele şi oile.
Când de ziuă a albit,
Cătră fiu-şi a grăit:
– Hai la munte, Dragomire,
Că afară e-nflorire;
Timpul este de ieşit,
Căci păşunea a-nverzit;
Tu din fluier vei cânta,
Eu la doine-ţi voi juca!
– Nu se poate încă, mamă,
Căci bagă numai de seamă:
Numai Făurar a trecut,
Mărţişor mai este mult!
– Ce-mi pasă de Făurari,
Eu îl trag prin găunari,
Şi pe Mărţişor
Prin cel ciurişor!
Ea de el nu ascultă,
Ci cu sine îşi luă:
Douăsprezece cojoace,
Neavând cuget de-a re-ntoarce,
Şi plecă cu-al său fecior,
Ocărând pe Mărţişor.
De-acasă porni cu soare,
Când sosi fuse ninsoare.
Altă zi-ncepu cu ploaie,
Mai fu soare, acuşi porhoaie,
Şi-acuşi iară îngheţă,
Timpul tot se strămută.
Pe babă-o lăsă norocul,
Căci udându-se cojocul
Cel de-asupra a-ngheţat,
Ea pe tufe l-a aruncat,
Că-i era greu de purtat;
Şi-apoi iară s-a mai dus,
Tot pe culme mai în sus,
După capre, după oi,
Cu feciorul, amândoi,
Pentru că cătau păşune
Unde-ar fi ierburi mai bune.
Toată ziua ce urma
Alt cojoc mai îngheţa,
Şi Dochia, vrând-nevrând,
Le-arunca toate pe rând.
Dragomir a degerat
Şi pe gură-i s-a format
Sloi cum este-un fluieraş.
– Dragomire, al meu doinaş!
Strigă baba, a lui mamă,
Nebăgând bine de seamă,
Cum! eu nu mai pot de frig,
Tu mai zici pe cel colnic!
Şi-atunci babei s-arătă
Mărţişor şi-o intreabă:
– Cum îţi place primăvara?
Ţi-ai uitat doară tocmeala,
Că să poti să salţi în zbor,
Când îţi zice-al tău fecior
Doine mândre pe colnic,
Că nici norei nu-i fu frig
Ca să spele pe o lână
Toată ziua la fântână!
Mărţişorul dispăru,
Frigul iarăşi începu
Cu viscole tot mai crunte,
Şi baba-ngheţă pe munte,
Dimpreună cu-a ei turmă.
Ea cu Dragmoir în urmă
Şi cu turma ce-a avut
Stâni de piatră s-au făcut.
Spun că stânul babei crunte,
Cu-a ei capre şi oi multe,
Până azi se văd pe munte,
Iar de lângă-a ei picioare
Iese-o apă curgătoare.
Călătorii de-o privesc
Îşi fac cruce şi-o feresc”.
Semnificaţiile Babelor, obiceiul şi tradiţia acestora
Se spune că între zilele de 1 şi 9 martie, Baba Dochia îşi împlineşte destinul urcând muntele, împreună cu turma sa de oi. Aceste zile sunt cunoscute ca zilele Dochiei sau Babele. Vremea în această perioadă este foarte capricioasă şi schimbătoare, întocmai ca şi caracterul Babei. Pentru că în aceste zile, între 1 şi 9 martie sau 12 martie în unele zone, se face trecerea spirituală din frig în căldură, din iarnă în primăvară, s-a păstrat obiceiul alegerii zilelor Babei: fetele, femeile şi copiii îşi aleg câte o ”babă”. După cum e vremea în acea zi, zi frumoasă şi însorită sau zi friguroasă şi ploioasă, ne putem anticipa norocul şi starea sufletească din acel an. Dacă va fi vreme frumoasă, vom fi veseli şi binedispuşi tot anul, dacă din contră va fi frig sau va ninge, vom fi precum vremea: mohorâţi, fără viaţă şi fără noroc de-a lungul întregului an. Modalitatea prin care ne alegem „babele” diferă şi ea de la o zonă la alta. Unii şi le aleg aleatoriu, după cum vor, alţii şi le aleg în funcţie de ziua în care sunt născuţi. Dacă sunt născuţi în oricare din cele nouă zile, îşi aleg Baba în ziua respectivă. Dacă data naşterii este formată dindouă cifre, se face suma dintre acestea până când rămâne o singură cifră, iar rezultatul obţinut este Baba persoanei născute în acea zi. Ce trebuie să mai ştim este faptul că de ziua Babei Dochia nu avem voie sa lucrăm. Se spune că cei care fac treabă în ziua de întâi martie atrag ghinionul şi zilele negre asupra lor.
Povestea Babei Dochia se sfârşeşte în a noua zi a lunii martie când sunt sărbătoriţi şi cei 40 de Sfinţi Mucenici din Sevastia, cărora li s-au coborât din ceruri cununiţe pentru mucenicia lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu