BIBLIOTECA ORĂŞENEASCĂ OVIDIU - O POARTĂ SPRE CUNOAŞTERE: 23 APRILIE ZIUA INTERNAŢIONALĂ A CĂRŢII ŞI A DREPT...

BIBLIOTECA ORĂŞENEASCĂ OVIDIU - O POARTĂ SPRE CUNOAŞTERE: 23 APRILIE ZIUA INTERNAŢIONALĂ A CĂRŢII ŞI A DREPT...: ISTORIA SCRISULUI Din cele mai vechi timpuri oamenii au cautat să-şi exprime gândurile nu numai prin cuvinte, ci şi  prin semne vizibi...

23 APRILIE ZIUA INTERNAŢIONALĂ A CĂRŢII ŞI A DREPTULUI DE AUTOR; ZIUA BIBLIOTECARILOR DIN ROMÂNIA

ISTORIA SCRISULUI

Din cele mai vechi timpuri oamenii au cautat să-şi exprime gândurile nu numai prin cuvinte, ci şi  prin semne vizibile, care să dureze mai mult şi să poată fi descifrate şi de alţii.

Astfel, triburile de vânători sau pastori foloseau diferite semne pentu a-şi inştiinta semenii pe ce drum să o apuce, ca să-i prevină  în legatură cu apropierea duşmanului , a vânatului etc.

Ø  ramura frăntă a unui copac din marginea drumului pute fi semnul că pe acolo au trecut vânătorii, dar putea fi şi o dovadă că drumul este periculos

Ø  două ramuri puse cruciş la o răspântie aratau drumul pe care trebuia continuată calea

Ø   movilă de pietre indic locul de popas

Ø  o crestatură pe o anumită parte a tulpinei unui copac indica locul unde se ascunde duşmanul etc.

Aceste mijloace de inştiiinţare nu reprezentau încă scrisul. Erau numai mijloace rapide de informare prin semne cunoscute de toţi membrii tribului. Ele se numesc semne convenţionale si sunt folosite şi astăzi.

Semafoarele, cu cele trei lumini - verde, galben si roşu sunt semne conventionale. Sunt inţelese de toşi şoferii sau pietonii, indiferent de limba pe care o vorbesc.

Semnele de circulaţie

Sunt şi ele internaţionale. În orice ţară vei călători, un semn făcut dintr-o săgeată verticală, pe o şosea înseamnă că este permis numai sensul drept-înainte.

ALTE OBIECTE CU O ANUMITĂ SEMNIFICAŢIE

Toiagul era, în vremurile străvechi, semnul puterii – îl purtau şefii de triburi, atunci când ofereau pacea, solii purtau toiagul împodobit cu flori sau cu frunze de laur, sîgeata sau suliţa semnificau provocarea la razboi.

Sceptrul  pe care şi astăzi îl mai poartă regii şi împăraţii ca semn al puterii, descinde din toiagul şefilor de trib.

Sfoara cu noduri – constituia un mijloc de însemnare a unor lucruri care trebuiau mult timp memorate.

Incaşii vechii locuitori din Peru, foloseau nişte sfori numite khipu, pe care făceau noduri pentru a însemna numărul bătăliilor cu alte triburi.

Mătăniile, şiraguri de mărgele de chihlimbar, au fost folosite mai întâi de budişti, ca să-şi însemne numărul zilelor de lucru şi al sărbătorilor. Apoi de la ei le-au preluat musulmanii, care ţin cu ajutorul lor socoteala rugăciunilor pe care orice credincios trebuie să le facă în diferite ore ale zilei.

Şi astăzi unii îşi fac nod la batistă pentru a-şi aminti un lucru important pentru ei.

Pieile roşii din America de nord putau un  brîu de care atârnau mai multe sfori, pe ele erau prinse discuri mici din scoică colorată.

Brîul vampum, cum îl numeau băştinaşii avea multiple semnificaţii

Ø  culoarea neagră a scoicilor însemna duşmănie, pericol de moarte,

Ø  culoarea albă = noroc, prietenie, pace

Ø  roşie = război

Ø  galbenă = aur, bogăţie.

Figuri mici colorate, intercalate între discurile de scoică, formau un adevărat cod prin care se transmiteau ştiri, se duceau tratative, se declara razboi, se încheia pacea. Se apropie de semnalizarea cu fanioane sau cu drapele, care se foloseşte şi astăzi. Marinarii semnalizează cu ajutorul fanioanelor, diferitele poziţii ale fanioanelor însemnând indicaţii cu privire la navigaţie. Culoarea drapelelor are şi ea o semnificaţie- albă=pace, armistitiu; neagra= doliu; rosie= revoluţie etc

Răbojul, un băţ mic pe care se fac însemnări cu ajutorul crestaturilor, este si el folosit din vremuri foarte străvechi. Se cresta pe răboj numarul vitelor, al produselor agricole, datoriile. Când cineva lua bani cu imprumut, se făceau doua rânduri de crestături asemănătoare la cele doua capete ale rabojului, apoi băţul era rupt în două, o parte luînd-o datornicul, iar pe cealaltă creditorul.

Tatuajul a însemnat şi el tot un mijloc de semnalare. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi se tatuează vitele, pentru afi recunoscute de proprietari.

Dar tatuajul facut pe corpul omenesc  are alte semnificaţii. L-au practicat popoarele primitive şi-l mai întâlnim la unele triburi din Africa, America, Australia.

Polinezienii consideră şi astazi tatuajul ca pe un semn de nobleţe. Pe pieptul şefului de trib se poate vedea o imaginei nspaimantatoare: este chipul “ Zeului cel Mare”.

Ramurile frânte, pietrele, sforile cu noduri, mătâniile, rabojul, tatuajul nu reprezinta înca un sistem de scriere, ci numai o însemnare sau o semnalare.

Dar, de aici, n-a mai trebuit făcut decât un pas pentru a se descoperi sistemul de comunicare prin scris.

Pictografia şi ideografia au permis oamenilor să dea unui desen o valoare aproximativ fonetică, ajungând la un pas de alfabet. Ideografia în zilele noastre este reprezentată de semnele de circulaţie, semnele de aritmetică, chimie, astronomie etc.

Scrierea hieroglifă egipteană a fost descifrată abia în anul 1822 de către Champollion. Acestă scriere era constituită dintr-un complex de semne format din păsări, animale , flori, peşti etc., ce erau aşternute pe papirus de scribi aflaşi în poziţie şezând, cu picioarele încrucişate şi cu tăbliţa sprijinită pe genunchi. Scrierea hieratică egipteană se realiza de la dreapta spre stânga.

Scrierea cuneiformă, folosită prin anul 3100 î.d.Hr. prin locurile în care astăzi este Kuweitul, era constituită din semne de forma unor cuie şi se practica de obicei stând în picioare, cu tăbliţa în mâna stângă. Instrumentul de scriere era o bucată de trestie sau un lemn rotund ascuţit, iar scrierea se citea de la stânga la dreapta.

Vechea scriere chineză este o scriere ideografică ce s-a păstrat până în zilele noastre. Direcţia de scriere pe acelaşi rând era de sus în jos, iar rândurile se succedau de la dreapta la stânga. Sensul unui cuvânt în limba vorbită se schimă după poziţia sa în cuprinsul frazei, după gestul care-l însoţeşte şi după înălţimea muzicală a tonului. Dicţionarul realizat prin secolul XV-XVI d.Hr. conţinea 44440 de ideograme. Treptat numărul lor a fost redus, iar în prezent se scrie pe orizontală, concomitent cu popularizarea noului alfabet cu litere latine.

Scrieri ideografice mai sunt şi cele folosite în Insula Peştelui, scrierea Maya etc.

Scrierea silabică a devenit posibilă când nivelul cultural a fost mai ridicat şi spiritul de observaţie mai accentuat. Astfel s-a ajuns să se înţeleagă că un cuvânt este format din sunete ce se pronunţă printr-o singură deschidere a buzelor, deci în silabe. Desigur, astfel se reduce numărul semnelor şi scrierea devine accesibilă unui cerc mai larg de oameni.În această categorie intră scrierile japoneză, cipriotă ş.a.

Alfabetul este urmarea firească a unei îndelungate evoluţii, cel fenician având meritul de a fi dat naştere tuturor scrierilor alfabetice în general. Scrierea cursivă feniciană, care a apărut pe la începutul anului 500 î.d.Hr., se realiza cu ajutorul a 22 de semne pe tăbliţe de calcar, ulcioare sau papirus, de la dreapta la stânga pe orizontală. Datorită legăturilor comerciale ale fenicienilor, alfabetul s-a raspândit din apus până în răsăritul îndepărtat, apărând alte tipuri de scrieri, cu diferenţieri pronunţate faţă de cea feniciană, aşa cum le cunoaştem şi astăzi: scrierile siriene, alfabetul ebraic, scrierea brahmi, alfabetul arab etc.

Alfabetul consonantic şi vocalic grecesc dovedeşte cert originea sa feniciană prin ordinea literelor, formelor apropiate şi semne deosebite pentru vocale. Construcţia literelor greceşti a evoluat continuu, pentru ca în secolul V î.d.Hr. să fie adoptat un alfabet complet. În secolul al IV- lea î.d.Hr. apare forma cursivă, cu trasare mai rapidă, apar legăturile între litere şi scrierea livrească, ce dă naştere literelor minuscule aproape de forma actuală. Acelaşi secol aduce semnul de sfârşit de propoziţie, care era format din două puncte, iar ca semn de întrebare punctul şi virgula.

Alfabetul latin a apărut ca o variantă a celui grecesc. Introdus prin intermediul etruscilor, alfabetul latin s-a impus destul de repede, adaptarea fiind uşoară, limba latină având mai puţine consoane decât greaca. Din alfabetele greceşi arhaice au fost preluate sunete, unele au fost modificate, altele reaşezate. În locul vechilor denumiri, latinii au desemnat literele după sunetul lor.

Ca şi grecii, vechii romani foloseau foloseau în scrierea monumentală numai litere capitale, din care au derivat literele mari de tipar. Minusculele au apărut abia în secolul al V-lea d.Hr., dezvoltându-se diferit la fiecare naţiune.

Reforma scrierii realizată de Carol cel Mare în anul 789, a determinat o răspândire puternică a minusculelor în Franţa, Germania şi Italia, înlocuind treptat celelalte forme, până la apariţia scrierii gotice, a carei raspândire a fost şi mai mare.

Din timpul literelor gotice a apărut creionul cu plumb, aur, argint sau aramă. Cu stiloul de os sau de metal romanii scriau pe tăbliţe cerate, folosind partea ascuţită la scris, iar cealaltă la netezirea suprafeţei. Pe papirus s-a scris cu calamusul de trestie, apoi cu penelul şi cu strămoşul peniţei – calamusul de bronz. Pe pergament şi hârtie se scria cu pene de gâscă (cele mai scumpe erau cele de bază sau cele de corp), care au fost folosite până în secolul al XIV-lea, când a apărut peniţa de fier.

Cerneala la romani se prepară din negru de fum, clei şi apă; Pliniu a îmbunătăţit-o, adăugându-i oţet pentru creşterea aderenţei. Mai târziu s-a folosit cerneală de sepia şi o soluţie adusă din orient, asemănătoare cu tuşul chinezesc. Cerneala apropiată de cea actuală se fabrica din sulfat de fier şi cărbunele provenit din ghinda de stejar.

La începutul secolului al XI-lea se răspândeşte folosirea hârtiei, iar pe la mijlocul aceluiaşi secol, tiparul faciliteză extinderea cititului şi a scrisului.

Gravori de litere, caligrafi, oameni de ştiinţă şi de artă din timpul renaşterii au fost animaţi de dorinţa de a pătrunde în lumea proporţiilor, construind litere. Printre cei care au elaborat scheme de construcţie pentru a crea armonia şi proporţia literelor a fost şi matematicianul Luca Paciole şi Leonardo Da Vinci, al cărui alfabet este cunoscut sub numele de scriere arhitecturală. Respectul pentru logica, echilibrul şi proporţia corpului omenesc sunt ilustrate în literele construite de Geoffroz Torz sau Albert Durer (1471-1528).

Mai târziu literele au căpătat unduirea caligrafică, cu grosimi diferite, ca scrierea cursivă engleză, sau trăsăturile rapide ale scrierii din zilele noastre.

Istoria cărţii

Acest obiect, pe care Orientul antic îl păstra sub formă de tăbliţe de argilă, grecii şi romanii îl desfăşurau sub ochii lor, Evul Mediu îl ataşa de bănci, strămoşii noştri îl luau în mână şi pe care în prezent putem să-l punem în buzunar, cartea, are un loc atât de important în exprimarea gândirii şi în păstrarea oricărei cunoştinţe, încât merită un studiu aparte.
Din începuturi de civilizaţie oamenii au manifestat o mare râvnă de a învăţa, da a se iniţia şi a pătrunde tainele existenţei. Nimeni n-a reuşit să facă acest lucru de unul singur, ci a trebuit să preia ceea ce deja ştiau înaintaşii săi. Antichitatea, Evul Mediu şi Epoca modernă şi-au perfecţionat permanent formele de instruire, folosind consecvent cartea.

Pentru a defini cartea, trebuie să recurgem la trei noţiuni a căror îmbinare este necesară: suportul scrierii, difuzarea şi păstrarea textului, uşurinţa în mânuire.

Cartea este mai întâi suportul scrierii; astfel, tăbliţele de argilă sumeriene, papirusurile egiptene, sulurile Romei antice, manuscrisele medievale şi textele noastre tipărite pot fi considerate cărţi în ciuda marii varietăţi de suporturi şi forme. Ideea de carte este asociată şi celei de editare, adică voinţei de difuzare a unui text şi voinţei de păstrare a acestuia; astfel, cartea se distinge de toate celelalte scrieri private, de la scrisoare la actul de notariat. În sfârşit, cartea trebuie să fie uşor de mânuit; numeroase texte au fost gravate în piatră, însă nimănui nu i-ar veni ideea de a le considera cărţi.

Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Un foarte vechi suport al cărţii, argila, era folosit în Mesopotamia, chiar din mileniul al III-lea î.Hr.; se trasau caractere în tăbliţele de argilă încă moi şi umede, cu ajutorul unui instrument triunghiular; apoi aceste tăbliţe se coceau în cuptor pentru a le întări. S-au găsit la Nippur, în regiunea Sumerului, tăbliţe provenind din mileniul al III-lea î.Hr.; 22 000 de tăbliţe datând din secolul al VII-lea î.Hr. au fost descoperite la Ninive, aparţinând bibliotecii şi arhivelor regilor Asiriei. Fabricarea cărţilor era organizată; templele din Babilon şi Ninive aveau deja ateliere cu copişti.

Şi ţesăturile au servit drept suport scrierii, mai ales mătasea pe care chinezii scriau cu ajutorul unei pensule.

Dar principalele suporturi ale cărţii antice erau papirusul şi pergamentul.

Papirusul a rămas suport esenţial al cărţii în Egipt şi s-a răspândit în lumea greacă şi în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate provin din Egipt, unde condiţiile climatice au uşurat păstrarea lor.

Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depăşeşte 40 de metri. Cartea se desfăşura orizontal; ea era împărţită în coloane verticale şi aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. Titlul se găsea la sfârşit, uneori în interior sau pe o etichetă atârnată de cilindrul care înfăşura sulul. Cea mai mare parte a cărţilor din papirus care ne-au rămas din vechiul Egipt au fost găsite în morminte; se depuneau lângă corpuri texte sacre, rugăciuni, pentru a proteja sufletele defuncţilor în peregrinările lor; aceasta este originea „Cărţii morţilor”, cunoscută chiar de la începutul celui de-al II-lea mileniu. Acest text, devenit tradiţional, era fabricat în serie de către preoţi. Exemplarele erau mai mult sau mai puţin ilustrate, după calitatea defuncţilor cărora le erau destinate.

Pieile diverselor animale sunt de asemenea vechi suporturi ale scrierii, atât în Orient cât şi la greci, dar pergamentul este cu totul altceva. Invenţia legendară îi este atribuită lui Eumenes al II-lea, rege al Pergamului, în Asia Mică, care voia să se sustragă monopolului egiptean de papirus. Ceea ce este sigur este că în jurul secolului al III-lea î.Hr. începe tratarea pieilor de animale spre a le face mai potrivite scrierii şi că Pergamul a fost, fără îndoială, un centru important de fabricare a acestei noi materii. Se foloseau pieile de oaie, viţel, capră, ţap şi chiar de măgar sau de antilopă, iar modalităţile de tratare nu s-au schimbat prea mult până în Evul Mediu.  Pieile erau spălate, uscate, întinse, aşezate pe sol, cu blana dedesubt şi unse cu var nestins pe partea cealaltă; li se răzuia partea cu blană şi apoi erau aşezate într-un butoi umplut cu var; în sfârşit, se spălau, se uscau întinzându-le, se subţiau, se lustruiau şi se decupau în funcţie de mărimea dorită. În acelaşi timp, pergamentul era un material mai solid şi mai suplu decât papirusul şi permitea zgârierea şi ştergerea. Totuşi, folosirea sa se generalizează lent şi abia în secolul al IV-lea d.Hr. a înlocuit complet papirusul în realizarea cărţilor. Preţul pergamentului rămânea ridicat din cauza relativei rarităţi a materiei prime, dar şi datorită costului mâinii de lucru şi timpului pe care îl cerea pregătirea sa.

Cărţile timpurii aveau un conţinut religios. Aproape toate cărţile cuprindeau rugăciuni, imnuri sau ritualuri legate de nemurirea omului, ori mituri, legende şi opere epice referitoare la originea fiinţei umane. Aceste cărţi au fost ulterior înlocuite cu coduri semisacre de legi, colecţii de proverbe şi poveţe şi discursuri preoţeşti referitoare la divinitate, medicină şi magie, istorie, astronomie şi astrologie.

Sulul de papirus, forma tradiţională a cărţii antice, se numea volumen în latină. Între secolele al II-lea şi al IV-lea d.Hr. el a fost înlocuit progresiv de codex făcut din foi inserate şi pliate pentru a forma caiete legate între ele. Din aceea perioadă, cartea şi-a păstrat întotdeauna această formă. Este vorba despre o mutaţie capitală în istoria cărţii, aproape la fel de importantă ca cea a lui Gutenberg, deoarece atinge cartea în forma sa şi îl obligă pe cititor să îşi schimbe complet poziţia corpului în timpul lecturii. Consultarea unui „volumen” nu era deloc practică; trebuia să-l desfăşori lateral în faţă şi era dificil de trecut de la o parte a textului la alta. Era incomod şi trebuia ţinut cu amundouă mâinile, ceea ce nu permitea luarea de note de lectură, aşa cum se va face mai târziu. Codexul, mai mic şi mai uşor de mânuit, constituia şi o formă mai uşor de transportat a cărţii, foarte potrivită slujitorilor bisericii, magistraţilor, funcţionarilor, călătorilor şi şcolarilor.

În perioada medievală, numeroase mănăstiri erau prevăzute cu un scriptorium, atelier în care cărţile erau scrise, decorate şi legate. Această activitate avea ca obiect principal literatura religioasă, dar călugării s-au interesat şi de textele profane; latina era limba bisericii şi fiecare cleric trebuia să o cunoască suficient de bine; călugării recopiau şi textelele autorilor din antichitate, mai puţin pentru text cât pentru limbă, pentru a învăţa latina şi a o pune mai bine în practică. Păstrarea acestei literaturi poate fi şi o dovadă a prestigiului pe care îl exercita încă asupra anumitor spirite sensibile la asprimea timpului.

Realizarea cărţilor se făcea sub conducerea unui călugăr experimentat, armarius, care se îngrijea de aprovizionarea atelierului cu material, repartiza şi conducea lucrul, verificând execuţia. Adesea îndeplinea şi funcţia de bibliotecar, asigurând păzirea cărţilor şi controlând împrumutarea lor.  Copiştii aparţineau comunităţii monastice. Uneori, călugării în trecere veneau să li se alăture, chemaţi datorită competenţei lor sau, dimpotrivă, veniţi să se perfecţioneze într-un atelier renumit sau pur şi simplu pentru a recopia un text care lipsea din mănăstirea lor. Munca desfăşurată de copist avea un caracter religios. Execuţia unei cărţi era un lucru bun deoarece permitea celor care erau în serviciul Domnului să se edifice citind-o; aspectul aspru şi anevoios al muncii aducea merite.  Munca presupunea transcrierea şi copierea textului. Totuşi, operele originale, erau mai întâi dictate unui notar care le scria pe tăbliţe de ceară; apoi, copiştii „scriptorium”-ului le treceau fără greşeli pe pergament. Acest intermediar servea ca ciornă şi permitea eventuale corecturi; el explică şi raritatea manuscriselor autografe ale acestei epoci. Execuţia unui manuscris putea fi opera unui singur copist sau rezultatul muncii colective; în acest ultim caz, caietele erau distribuite la trei sau patru copişti, uneori mai mulţi, atunci când se dorea ca o carte să fie repede terminată. Decorarea manuscrisului era făcută de copistul care îl caligrafiase, atunci când trebuiau pictate majuscule simple, sau de un altul mai specializat dacă necesita iniţiale frumoase şi miniaturi. Legarea, care consta în adunarea şi copertarea caietelor, se făcea în general în „scriptorium”. Durata execuţiei varia în funcţie de rapiditatea şi numărul copiştilor şi în funcţie de calitatea cerută de manuscris. Au fost manuscrise scrise în câteva zile, altele în mai mulţi ani, dar se estimează că execuţia unui manuscris de dimensiune medie de către un singur copist cerea trei sau patru luni.  Şeful de atelier sau un alt călugăr experimentat revedea manuscrisul; aceasta consta fie în simpla recitire a textului pentru a elimina greşelile evidente, fie în compararea copiei cu exemplarul reprodus pentru a se asigura de fidelitatea transcrierii.

Adesea, manuscrisele de copiat erau împrumutate de la o altă mănăstire, dar se recopiau şi lucrările care se găseau deja în mănăstire, fie pentru că aveau nevoie de mai multe exemplare, fie pentru că se primea o comandă din exterior, de la prinţi şi personalităţi sau alte mănăstiri. Astfel, cele mai bune ateliere monastice, datorită calităţii tehnicilor lor în caligrafie sau ilustrare, au jucat un rol comparabil cu cel al unei edituri.

Apariţia hârtiei în Occident a permis multiplicarea şi popularizarea manuscriselor. În comparaţie cu pergamentul, hârtia prezenta avantajul unui preţ inferior şi mai multe posibilităţi de fabricaţie. Nu l-a înlocuit însă dintr-o dată, ci încetul cu încetul. În timp ce pergamentul se orienta spre manuscrisele de lux, hârtia era folosită pentru manuscrisele obişnuite.

În măsura în care orice text literar (în sens larg) aspiră, în esenţă, la o comunicare şi o difuzare dintre cele mai ample posibile, putem spune că inventarea tiparului a adus cărţii o împlinire şi o desăvârşire. Primii tipografi au păstrat manuscrisul ca formă de prezentare a cărţii, nu pentru a înşela clientela, aşa cum s-a crezut uneori, ci pur şi simplu pentru că nu puteau concepe o altă formă a cărţii decât cea pe care o cunoşteau. Încetul cu încetul, necesităţile noii tehnici au dus la îndepartarea cărţii de modelul său iniţial şi, după o evoluţie de aproape un secol, a ajuns în jurul anilor 1530-1550 la forma de prezentare pe care o cunoaştem şi astăzi, cu excepţia câtorva detalii.

Bibliografie:

FALCON, Albert

Universul cărţilor: Studiu istoric de la origini pînă la sfârşitul secolului al XV-lea/ Albert Falcon; Traducere de Radu Berceanu; postfaţă de Barbu Theodoru, Bucureşti: Editura Ştiintifica şi Enciclopedică, 1976.

STANCIU, Ilie

Călătorie în lumea cărţii: Mică enciclopedie ilustrată/ Ilie Stanciu, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1970.

http://www.slideboom.com/presentations/564534

http://www.slideboom.com/presentations/564606/Mari-biblioteci-ale-lumii

http://frumoasaverde.blogspot.ro/2012/06/biblioteca-din-alexandria-trecut-si.html
https://www.youtube.com/watch?v=Fl_D1JMjNMo