ZIUA INTERNAŢIONALĂ A CĂRŢII ŞI A DREPTURILOR DE AUTOR ZIUA BIBLIOTECARULUI

În fiecare an, în data de 23 aprilie se sărbătoreşte Ziua Bibliotecarului din România, manifestare propusă din anul 1998 de către Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România.

Această manifestare se află în strânsă legătură cu Ziua Mondială a Cărţii şi a Drepturilor de Autor, aniversarea UNESCO serbată din doi în doi ani în data de 23 aprilie, al cărei scop declarat este promovarea dreptului şi libertăţii lecturii.

PROFESIA DE BIBLIOTECAR IN ROMANIA

Profesia de bibliotecar pare să se confunde adeseori cu biblioteca însăşi. În spaţiul european, biblioteca, în accepţiunea clasică a termenului, începe să funcţioneze odată cu înfiinţarea pe lângă mănăstiri a şcolilor destinate copierii manuscriselor, funcţionând până la apariţia universităţilor.

Înainte de a vorbi de bibliotecari, în accepţiunea de astăzi, trebuie să îi amintim pe cei care au scris şi au asigurat dăinuirea, continuitatea scrierilor prin copieri succesive, cei ce le-au transpus în litera tiparului, cei ce au adunat, salvând de la pieire, manuscrise şi cărţi vechi de valoare inestimabilă, în armarii şi biblioteci, cei ce le-au pus în rânduială gândind reguli, sisteme de ordonare şi regăsire a informaţiei, s-au aflat minţi luminate ale Orientului şi Occidentului antic, medieval şi modern: teologi, călugări, învăţaţi, filosofi, istorici, filologi şi, nu în ultimul rând, oameni de stat, regi şi împăraţi luminaţi.

Un personaj-cheie care vine din lumea asiro-babiloniană, egipteană, romană şi greacă este scribul. Acest slujitor al cuvântului, dovedind o imensă migală şi răbdare, a dus mai departe cuvântul scris, până la apariţia tiparului. Scribul-copist medieval şi atelierul său de lucru, scriptoriul, devin simboluri grafice, motive decorative frecvente în arta miniaturilor din manuscrisele şi cărţile creştine ale secolelor XI-XV.

În epoca carolingiană fiecare manuscris al vreunei evanghelii începea cu un portret al evanghelistului nelipsit de simbolul cărţii. Istoria cărţii manuscrise în Europa, până la momentul epocal GUTENBERG (secolul al XV-lea), are în centrul său, ca principalul artizan al scrierilor pe scribul-copist şi bibliotecar. Deşi influenţele intelectuale romane erau încă puternice la începutul Evului mediu, creştinismul va fi cel ce îşi va exprima forţa spirituală, în crearea şi înălţarea propriilor monumente de artă şi literatură. În scriptoriile şi bibliotecile mănăstirilor s-a acumulat în sute de ani literatură religioasă (Biblia sau Sfânta Scriptură, profeţi ebraici, literatură patristică, tratate teologice, cărţi de cult), dar şi literatură laică (poeme antice, filosofie, drept, istorie greacă şi latină, ştiinţă arabă, genealogii, cronici, codici muzicali etc.). Datorită lor s-a limpezit consecvenţa culturilor antice şi medievale, s-a putut înţelege gândirea Evului mediu. De aici s-au răspândit scrierile spre lumea dinafara mănăstirilor, spre şcoli, spre lumea literară şi filosofică a Europei. În ce priveşte copiştii universităţilor timpurii (copişti-librari-bibliotecari), ce s-au numit scriptuarius, armarius, librarius, denumiri ce accentuează laturile muncii lor cumulate, aceştia făceau parte din ce în ce mai mult dintre meşteşugarii şi comercianţii ce valorifică o nouă marfă – cartea. Ei sunt trataţi ca membri ai profesiei universitare, căreia îi aduc servicii. Pentru a cuprinde într-o sintagmă profilul moral al bibliotecarului medieval, îl vom defini ca fiind bibliotecarul cu dragoste de cărţi şi frică de Dumnezeu.

Invenţia tiparului este un semn de hotar între lumea scrierilor manuscrise şi cea a cărţii tipărite. Renaşterea şi umanismul în noua lume a cărţii îşi va ridica propriile monumente de cultură, mai întâi tipografice, apoi editoriale. Bibliotecarul renascentist care era un mare iubitor de cărţi fiind în acelaşi timp o adevărată personalitate ştiinţifică Spiritul veacului umanist este inspirat reprezentat de pictorul Giuseppe Arcimboldol, în lucrarea sa alegorică Bibliotecarul (1566). Compus din substanţa cărţilor cu măsura diluviului, el este potopit de cărţi până la alungarea sinelui. E omul-carte. Lucrarea aceasta rămâne unul din simbolurile revoluţionare ale veacului al XVI-lea umanist european. Am putea spune că umanismul a creat pe lângă tipograful erudit şi bibliotecarul erudit: colecţionar şi editor de manuscrise, codici, documente, cronici etc.; întemeietor de biblioteci, vorbitor de greacă şi latină, filolog, istoric, savant, bibliograf şi bibliofil. Odată cu sporirea bibliotecilor, cu explozia spectaculoasă a numărului de cărţi tipărite, apare nevoia de a controla şi aprecia cantitativ, dar şi calitativ numărul scrierilor/cărţilor. Bibliotecarii bibliografi, din antichitate şi până azi, au produs un număr foarte mare de lucrări bibliografice, ce au apărut în primele secole ale tiparului sub titlul: bibliotheca, catalogus, repertorium, index, inventarium etc.

După două secole de producţie tipografică, problematica cărţii şi a bibliotecilor a devenit complexă. Cel ce înţelege momentul crucial al situaţiei este Gabriel Naudé (1600-1653), bibliograf francez, medic, bibliotecarul unor personaje istorice deţinătoare de putere şi autoritate, ca şi cardinalii Mazarin şi Richelieu sau regina Christina a Suediei. Prin ideile sale novatoare, Naudé schimbă concepţia despre bibliotecă, bibliotecar şi carte. Din simbolul “sanctuarului esoteric” plin de comori, închis, inaccesibil, inert etc., el propune o bibliotecă modernă, deschisă cunoaşterii şi procesului social, o instituţie de cultură. Bibliotecarul lui Naudé este un filosof, un umanist angajat în revoluţia cunoaşterii, un învăţător al oamenilor. Dacă el este un “administrator” al cunoaşterii, va ocupa o poziţie strategică faţă de putere, prin urmare are un rol social important. Un alt cugetător al lumii cărţii a fost filosoful german G. W. Leibniz (1646-1716), bibliotecar al Curţii din Hanovra şi apoi al Bibliotecii din Wolfenbüttel. Leibniz vede biblioteca drept “o oficină de înţelepciune”, “o visterie a spiritului uman”. În gândul lui, lumea cărţii este chemată să servească ţelurile culturii, ale unei culturi capabile să amelioreze condiţia umană. Leibniz simte pericolul avalanşei de nestăvilit a producţiei tiparului şi dă un avertisment asupra stăpânirii raţionale a lumii cărţilor spre a nu arunca omul într-o nouă barbarie, cea a “codrului de cărţi”, şi încă cu mijloacele culturii.

În prezent, literatura de specialitate ne dă numeroase semnale că lumea cărţii este într-o criză sistemică profundă. A apărut suportul electronic pentru scriere. Cartea a pierdut monopolul în lumea informaţiilor, devenind o verigă în lanţul comunicării. Biblioteca, suprinsă de performanţele tehnicii electronice, a înţeles să rămână încă în centrul comunicării, ca depozitar de documente, cu acceptarea tehnologizării/computerizării informaţiei.

Aşa cum încetarea muncii scribilor/copiştilor şi transferul industriei cărţii de la ei la tipografi n-a fost lipsită de interese – tot astfel se întâmplă şi metamorfoza profesiilor legate de carte, de documentul tipărit astăzi, când se scrie pe diverse suporturi, se gestionează documente şi informaţie.

Bibliotecarul este astăzi, fără îndoială, un om de meserie, un gestionar al scrierilor. Deşi informatizarea introduce incertitudinea şi aleatorul într-un univers familiar lui, condus până acum de o logică descriptivă, repetitivă şi standardizată, definită printr-o manieră de organizare stabilă, el nu va renunţa încă la rolul lui de mediator tradiţional între ştiinţă, cultură, tehnică, între politic, social şi publicul beneficiar. În afara gestionării acesteia, bibliotecarului îi revine şi responsabilitatea istorică de transfer a memoriei umanităţii în “biblioteci electronice”, salvând-o din perisabilitatea şi moartea hârtiei. În această ordine de idei profesia de bibliotecar presupune astăzi nu numai adaptarea la noile tehnologii de informare, ci şi recuperarea unei vechi tradiţii, fundamentată pe întoarcerea la carte.

În această zi de sărbătoare naţională a bibliotecarilor, îi felicit pe toţi colegii care lucrează în acest domeniu, întrucât prin intermediul lor, cărţile, care în mod literal sunt simple lucruri, ajung în mâinile cititorilor şi prind viaţă, renăscând la fiecare nouă lectură.

Bibliografie:

1. Puiu, Sidonia, Elogiu bibliotecarului, Cluj-Napoca

2. Salaoru, Alexandra, Bibliotecarul: viitorul de lângă noi, Alba Iulia